UN BASM MODERN (PREFAŢĂ LA ROMANUL „SINGUR IMPOTRIVA OCEANULUI”)
După ce, în urmă cu doi ani, Constantin Costache, fost comandant pe navele Navrom (când Navromul mai avea nave!), ne introdusese în lumea aparte a vaporenilor şi ne purtase pe mările şi oceanele lumii prin trilogia „Urme pe oglinda apei”, mix de realitate şi imaginaţie, cu iz poliţist, iată‑l recidivând, de data asta cu un fel de bildungsroman ori poate un basm modern – „Singur împotriva oceanului”.
De fapt, un dublu bildungsroman, căci fiecare dintre cei doi protagonişti – Răzvan şi Andreea – porneşte într‑o călătorie iniţiatică, primul personaj ducându‑ne cu gândul la atât de cunoscutul Harap‑Alb, iar al doilea la Vitoria Lipan ori poate la fata de împărat din „Povestea porcului”.
Cadetul Răzvan Mândrescu, proaspăt absolvent al Academiei de Marină, până în acest moment crescut „sub fusta mamei” („mămoşenie” ce îşi avea cauza în tragicul accident din copilărie în care îi pierise tatăl), se îmbarcăpe „Sea Queen” pentru primul său voiaj, călătorie ce se dovedeşte dramatică, plină de obstacole la prima vedere insurmontabile, dar care în final îi schimbă statutul tânărului, pregătit acum să înfrunte greutăţile profesiei şi să devină ofiţer de marină.
În urma unei întâmplări ieşite din comun, Răzvan rămâne, în mijlocul Oceanului Indian, singurul supravieţuitor pe o navă în derivă, cu motoarele oprite, fără energie electrică, fără mijloace de comunicare şi atacată, la un moment dat, de piraţii somalezi.
Precum Harap‑Alb, cu care se aseamănă în multe privinţe, Răzvan trebuie să treacă numeroase probe, cu fiecare încercare acumulând noi cunoştinţe, are parte şi de întâlnirea cu Spânul, aici sub înfăţişarea piratului somalez Chafed, şi beneficiază de ajutorul unei fete, chiar dacă nu e ea fată de împărat! Rând de rând, eroul
– inteligent, inventiv, tenace, păstrându‑şi sângele rece şi făcând apel la logică, dar şi la învăţămintele bunicului
– trece toate probele, cu fiecare etapă învăţând tainele navei şi desăvârşindu‑şi devenirea profesională, dar şi cea umană, astfel încât în final izbuteşte să ducă vaporul cu bine la ţărm. În acelaşi timp, tânărul, până atunci rebel şi nonconformist, aflat acum într‑o situaţie limită, reuşeşte, cu un discurs adorabil, să stabilească o relaţie aparte cu Dumnezeu, amintind de Tevie, lăptarul imaginat de Shalom Alehem, şi dialogul lui cu divinitatea: „Ştiu că poate şi cel cu care mă confrunt se roagă la tine acum, sau poate o face la Dumnezeul lui şi de asta nu‑ţi cer să mă ajuţi să scap de el, ca să nu te pun în încurcătură, să nu trebuiască să alegi între mine şi el, sau poate mai rău, să nu trebuiască să te confrunţi cu Dumnezeul lui ca să mă poţi ajuta pe mine.”
Iubita sa, Andreea Mincu, tânără a zilelor noastre, absolventă de drept internaţional, ştiind a se folosi de computer şi de facilităţile oferite de tehnica informaţională (obiectele vrăjite din basmele de altădată!), darghidându‑se, asemenea muntencei lui Sadoveanu, după propria‑i intuiţie, după semne şi vise şi bazându‑se pe credinţa în Dumnezeu („La el am ajuns primul, iar el mă face să simt că iubitul meu trăieşte şi are nevoie de ajutor”), pleacă în căutarea prietenului său.
Fragilă în aparenţă, străbate lumea, călătoreşte cu maşina, cu şalupa, cu avioane mari şi mici, merge de la Bucureşti la Bremen, apoi în India şi în Insulele Seychelles, mobilizând factorii responsabili de găsirea navei date dispărute. „Fata asta firavă pare că poate dărâma munţii” – exclamă unul dintre personaje, în orice caz spaţiul, distanţele mari nu reprezintă pentru ea un impediment, căci – nu‑i aşa? – trăim în epoca în care omul poate ajunge „peste nouă mări şi nouă ţări”, chiar „la capătul pământului”, cu ajutorul nu al calului năzdrăvan de odinioară, ci cu mijloacele moderne de transport. Îşi câştigă aliaţi (ajutoare) prin bunătate, comprehensiune, empatie faţă de cei neajutoraţi (asemenea fetei moşului din alt basm celebru!), mobilizează „armata furnicilor” din mass‑media internaţională („eu am pus în mişcare agenţiile de presă, televiziunile şi ziarele de pe tot mapamondul”), are limba ascuţită şi o ironie subţire, muşcătoare, îi înfruntă pe cei insensibili ori nepăsători, nu se dă bătută şi îşi găseşte, în cele din urmă, iubitul. Aventurile celor doi ţin cititorul cu sufletul la gură, iar acesta, prins de evenimente, va trece cu vederea inconvenientul necunoaşterii atâtor termeni de specialitate (de care autorul a cam făcut exces, deşi a încercat să atenueze efectul printr‑un glosar), îşi va imagina şi se va familiariza cu toposul navei, se va întrista şi se va bucura în final împreună cu personajele. Căci, ca în orice basm, binele învinge răul şi e de presupus că cei doi protagonişti vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi!
Desigur, şi acest roman al lui Constantin Costacheeste rezultatul, în primul rând, al experienţei autorului de navigator pe mările şi oceanele lumii, dar nu putem nega înzestrarea scriitoricească de care dă dovadă fostul comandant de navă, aceasta însemnând har de povestitor, ştiinţa împletirii firelor epice, arta conturării portretelor, tehnica menţinerii şi sporirii suspansului, un ochi bine format să vadă amănuntul semnificativ, o excelentă cunoaştere a psihologiei umane, o bună a dialogului.
Citiţi paginile ce urmează şi vă veţi convinge!
Rodica Lăzărescu
Redactor-şef,
Revista Pro Saeculum 
